Trei serii.
Același prag.
Imagini care nu înregistrează lumea, ci o construiesc. Trei serii active abordează — fiecare dintr-un unghi diferit — pragul dintre real și algoritmic, testând limita autoratului prin triada Atenție–Intenție–Mesaj.
Între Timpuri
Memoria și temporalitatea în imagine.
Lucrează cu ce ține fotografia din timp și ce se pierde atunci când timpul nu mai este ținut. Imaginile interoghează capacitatea fotografiei de a păstra prezența care a fost — și ce se întâmplă cu această capacitate atunci când imaginea poate fi generată fără ca prezența să fi existat vreodată.
Erodare — instalație generativă derivată din serie — pune această întrebare în mișcare: fiecare imagine se macină în grăunțe care cad ireversibil, iar imaginea următoare se sedimentează din aceeași materie. Nu o tranziție, ci o trecere; nu document, ci proces. Sunetul însoțește cele două regimuri — ordinea bordonului în imaginea clară, nașterea granulară a timpului care vine în zona de erodare.
Puntea Necreată
Despre ceea ce algoritmul nu poate construi.
Investighează reziduul simbolic care supraviețuiește medierii tehnologice — prezența persistentă a umanului în interiorul imaginii post-umane. Seria a fost expusă la ROMCON XLVII, Universitatea din Craiova (aprilie 2026), sub titlul „despre ceea ce algoritmul nu poate construi".
Fragilitatea conversației — instalație generativă derivată din serie — pune cele optsprezece imagini în mișcare și le supune unei interogări grave: ne putem atinge fără să ne pierdem? Trecerea de la o imagine la alta nu se face curat, ci prin eșec — glitch cromatic, datamosh, dezintegrare în fragmente, derivă de bias, blocuri pierdute ca pachete de date. Nu imaginile, ci trecerea dintre ele poartă sensul: fiecare destrămare arată că dialogul dintre piele și circuit nu se transmite niciodată întreg. Un fundal sonor disonant, cu interferențe care cresc în clipa destrămării, întreține o neliniște ce nu se rezolvă.
Atingerea Algoritmului
Despre ce rămâne din gest când mâna nu mai atinge.
Testează limita autoratului atunci când sistemul generativ devine co-producător. Întrebarea pe care o ridică seria: dacă atingerea este suspendată — dacă autorul nu mai pune mâna pe real — ce rămâne din gestul artistic? Cine semnează imaginea atunci când doi co-producători negociază forma ei?
Expoziția reunește două proiecte care investighează, din unghiuri complementare, același fenomen: dezintegrarea regimurilor de control. Nu colapsul lor brusc, ci eroziunea lentă în care forma supraviețuiește funcției — în care cheia persistă fără broască, poarta rămâne întredeschisă fără nimeni care să o păzească, iar semnul de avertizare continuă să organizeze un spațiu în care pericolul a dispărut de mult.
Cartografii ale pragului
Investigație vizuală asupra pragului ca mecanism cultural, ontologic și simbolic. Două serii articulează trecerea de la regimul controlului vertical (cheia, așteptarea, ierarhia) la regimul deschiderii fără necesitate (frontierele care persistă doar ca forme simbolice).
Limbaje de siguranță
Infrastructura vizuală a protecției dezactivate: panouri ruginite, marcaje pe podele crăpate, coridoare de evacuare care se termină într-un zid. Dispozitive care continuă să citească spațiul, deși nu mai au ce proteja.
Împreună, cele două proiecte acoperă toate nivelurile prin care o societate organizează pragul: material, arhitectural și normativ-instituțional. Diagnostic comun: nu suntem în fața unei absențe a controlului, ci în fața unui control golit de referent.
Fiecare serie este, în același timp, cercetare aplicată. Pentru cadrul teoretic care le organizează — triada AIM, aura situațională, obiectul phygital — vezi Cercetare →