Cum mai poate fi reprezentat vizual timpul într-o epocă în care imaginea nu mai documentează realitatea, ci o generează?
Între Timpuri explorează relația dintre memorie, imagine și temporalitate în contextul post-fotografiei. Proiectul pornește de la o constatare fundamentală: în paradigma fotografică tradițională, timpul era fixat într-o urmă luminoasă — o dovadă a trecerii. În era algoritmică, însă, timpul devine fluid, reversibil și reconfigurabil, tradus în seturi de date, probabilități și interpretări vizuale automate.
Seria propune o arhivă poetică a instabilității — o memorie augmentată care refuză fixitatea și acceptă transformarea ca formă de adevăr vizual. Lucrările nu reproduc realitatea, ci o simulează poetic, construind teritorii de reflecție la granița dintre document și simulacru, dintre urmele analogice ale luminii și structurile numerice generate automat.
Proiectul se aliniază reflecțiilor lui Walter Benjamin privind dispariția aurei în reproducerea tehnică și conceptului lui Lev Manovich de image-as-process — imaginea digitală ca flux și transformare, nu ca obiect static.
Reflecția critică a seriei traduce în limbaj vizual ceea ce Roland Barthes descria drept punctum — detaliul care înțeapă privirea și restabilește legătura afectivă cu trecutul. Aici, acest punctum nu provine din realitate, ci din texturile improbabile generate de algoritm: artificialul care evocă autenticitatea.
Experiența lucrărilor este contemplativă, aproape meditativă. Imaginile nu oferă o narațiune, ci o stare — suspendarea între amintire și proiecție — în acord cu conceptul de slow image formulat de Hito Steyerl, care pledează pentru o percepție lentă și reflexivă în mijlocul fluxului vizual accelerat.
Seria a fost realizată în Adobe Photoshop, prin generare algoritmică pornind de la descrieri textuale concepute pentru a evoca teme precum memorie suspendată, fragmente de timp, urme de realitate sau spațiu între lumi.
Tehnologia a funcționat ca partener de creație, dar controlul asupra sensului final a rămas în mâinile artistului — luminile, selecția și compoziția au fost configurate deliberat pentru a transmite o tensiune între timp, memorie și pierdere.
Între Timpuri confirmă funcționarea modelului Atenție–Intenție–Mesaj ca instrument simultan de construcție și de lectură.
Orchestrată prin regia luminii și compoziția axială în jurul nucleului simbolic — clepsidra — care fixează privirea și ritmează parcursul vizual.
Restituirea fragilității timpului și a memoriei, manifestată prin alegerea obiectelor secundare — glob, carte, felinar — și prin deciziile de postprocesare care dilată temporalitatea.
Trecerea de la document la spațiu meditativ, în care umanul rămâne centrul de sens.
Timpul nu este ceea ce trece, ci ceea ce purtăm.
Simbolurile recurente — clepsidra, ceasul, silueta umană, arborele — sunt reconfigurate și situate în spații vizuale onirice, fiecare lucrare propunând o relație distinctă cu timpul ca materie vie.
O clepsidră supradimensionată domină spațiul vizual, axis mundi al compoziției. O siluetă umană așezată pe marginea ei, accesibilă printr-o scară înaltă, pare prinsă într-un echilibru fragil între trecut și viitor. În jur, obiecte-semn: un ceas vintage fără limbi, un glob de sticlă, o carte închisă marcată de cruce, un felinar slab. O meditație vizuală asupra timpului, introspecției și cunoașterii — o scenă suspendată între materie și idee.
Un arbore monumental fără frunze, iluminat din spate ca într-un ritual, cu rădăcini vizibile și clepsidre atârnând din ramuri. În dreapta, un copil aleargă spre arbore și un bătrân cu baston se îndepărtează — o linie a vieții pe o diagonală. Arborele nu este cel biologic, ci arborele interior al memoriei și al genealogiei personale. Clepsidrele nu măsoară timpul mecanic, ci îl fragmentează în secvențe de introspecție.
Un ceas vintage cu cifre romane, amplasat central, oprit la 11:45. În cadran, o figură semi-transparentă privește spre exterior; din afară, o siluetă mascată îi întinde mâna într-un gest de salut. Ceasul devine portal — o cameră de întâlnire între straturi temporale ale identității. Strângerea mâinii nu e formală, ci ritualică: o recunoaștere a continuității, o reconciliere între versiuni ale sinelui.
Un ceas de buzunar supradimensionat, central, înconjurat de ceasuri mai mici și monede risipite. O siluetă umană de dimensiuni reduse pare să împingă ceasul mare — un gest aparent inutil, dar profund uman. În fundal, un copac fără frunze și o față fantomatică abia vizibilă. O alegorie a rezistenței interioare: despre demnitatea gestului care nu se măsoară în reușită, ci în intenție.
Un peisaj arid, aproape post-apocaliptic, presărat cu clepsidre de dimensiuni variate — unele verticale, altele răsturnate sau sparte. Siluete umane se deplasează în direcții diferite, fiecare purtând o clepsidră în brațe sau pe spate. Clepsidra devine extensie a corpului, anexă existențială. O lume a solitudinii temporale, în care fiecare om își poartă propriul ritm. Imaginea întreabă: cum ne purtăm timpul?
O clepsidră masivă, central, în care o siluetă umană sapă în nisip cu un târnăcop — o luptă contra curgerii inevitabile. În jur, fragmente de sticlă, sfere sparte, un ceas de buzunar deteriorat, un ciocan abandonat. Clepsidra este închisoare simbolică și spațiu de acțiune deopotrivă. O alegorie a efortului sisific: suntem mineri ai propriului timp, lucrând între nisipul care cade și sticla care se sparge.
Cele șase lucrări nu funcționează ca simple suporturi ilustrative pentru concepte teoretice, ci ca instanțe autonome de reflecție artistică. Ele devin spații de gândire poetică, unde simbolurile se rearanjează și capătă noi sensuri. În fiecare dintre ele, timpul nu este doar un subiect, ci o materie vie, un element modelabil, transpus într-o estetică a fragilității și a paradoxului.
Fiecare compoziție propune o relație distinctă cu timpul: Orașul timpului evocă temporalitatea care organizează existența socială; Genealogia timpului explorează memoria și filiația; Dialog în timp deschide un spațiu de întâlnire între generații; Rezistența timpului surprinde tensiunea dintre fragilitate și forță; Purtătorii timpului atribuie ființei umane rolul de vector al temporalității; iar Minerul timpului evocă munca interioară de a săpa în straturile memoriei.
Prin acest demers, artistul digital nu este doar un tehnician al imaginii, ci un gânditor vizual — cel care transformă timpul într-un material artistic, memoria într-o textură plastică, iar introspecția într-un peisaj simbolic. Ceea ce se conturează nu este doar un proiect artistic, ci un spațiu de reflecție în care timpul devine vizibil, iar memoria respiră prin forme.
Cele 6 lucrări ale seriei · artă digitală generativă.
Proiectul Între Timpuri este documentat și analizat în monografia De la real la augmentat. Artistul vizual în epoca post-fotografică (Reșița, 2026), unde constituie primul studiu de caz al practicii artistice personale, în capitolul 19.
Detalii despre carte →